Viata Monahala

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care inseamna persoana singura, insingurata) este vechea practica a crestinilor de a parasi lumea pentru a se inchina trup si suflet unei vieti conforme cu Evanghelia urmarind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este indumnezeirea omului (in greaca, theosis), lucrare la care sunt chemati toti crestinii.

Cautarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot in scrierile ortodoxe, ca de exemplu in Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (calugar) sau o monahie (calugarita, maica) este o persoana care a jurat sa urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci si sfaturile evanghelice “voturile” sau juramintele monahale ale saraciei, castitatii, curatiei, statorniciei si ascultarii. Cuvintele lui Hristos pe care se bazeaza acest fel de viata sunt: “Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru desavarsit este”.

Monahismul isi afla inceputurile in primele secole de inchegare si de raspandire a crestinismului. Sufletul omului credincios inseteaza necontenit dupa depasirea de sine, dupa dobandirea unei vietuiri asemenea ingerilor. El doreste fericirea sa si fericirea semenilor sai, prin permanenta aspiratie catre starea de desavarsire si de apropiere de Dumnezeu.

Credinciosii care au insetat dupa dobandirea acestei stari au gasit temeiuri in urcusurile cele duhovnicesti, chiar in viata si invatatura Mantuitorului Hristos. Ei au vazut in viata Sa smerita si „fara de pacat” (II Petru 2, 22), in mila Sa plina de duiosie fata de oamenii timpului Sau, pe care i-a slujit, mangaindu- I si ajutandu- I cu dragoste de parinte si de frate, in „ascultarea Sa pana la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai pretios dreptar duhovnicesc.

Astfel, monahii sunt isihasti angajati in lupta duhovniceasca pe calea despatimirii (καθαρσις), contemplatiei (θεωρια) si indumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugaciune, Sf. Taine si ascultare.

Viata monastica este deci ultima forma luata de marturisirea credintei crestine, pusa de Duhul Sfant in inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrina particulara a crestinismului, nici o treapta de perfectiune in credinta, ci o imagine vie a marturisirii crestine care rememoreaza sau reprezinta premisele credintei ca raspuns la coborarea Duhului Sfant in ziua Cincizecimii, cand toti paraseau bunurile lor, legaturile lor de rudenie si casa lor pentru a se uni cu apostolii, dupa invatatura Domnului.

Viata monastica reprezinta sau rememoreaza de asemenea demersul credintei martirilor, cand a trebuit sa marturiseasca pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferit moarte in fata lumii intregi. Viata monastica este o marturie vie a credintei arzatoare; ea reproduce fidel credinta si viata Bisericii primare. Ea este un model concret de viata crestina autentica, totalmente conforma cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea cand noi vorbim de viata monastica, noi vorbim implicit de intreaga viata crestina autentica; si cand vorbim despre crestinismul adevarat, noi ne gandim la viata monastica ca una din realizarile sale exemplare.

Calugar inseamna chip frumos, chip duhovnicesc; el are alta activitate, alt veac, alta hrana, alta imbracaminte si alta munca. El se numeste purtator de haine negre, caci toata viata lui trebuie sa fie in pocainta si in resemnare. El se numeste monah, adica singuratic, pentru ca trebuie sa fie vesnic fara griji si singur, numai el cu Dumnezeu.

Un calugar trebuie sa traiasca pe pamant ca in cer. Sa-si gaseasca timp cat mai mult pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisa pe masa, cu lumanarea aprinsa, cu candela… ci cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu” Arhim. Teofil Paraianu- Despre manastire si calugari.

Avand stare sufleteasca de bucurie si nadejde minunata prin incredintarea ca Hristos este in el si sunt intr-o comuniune permanenta, monahul va putea duce si o viata ascetica. Întrebat de unul din parinti “ce este monahul”, avva Ioan Colov “a zis: osteneala. Caci monahul la tot lucrul se osteneste”. Deci ceea ce-l caracterizeaza pe calugar este osteneala. De altfel, in vocabularul scrierilor duhovnicesti, termenii “monah” si “ascet” coincid. Asceza poate fi definita in mod sintetic ca un efort constient, liber consimtit pentru a atinge desavarsirea. Dar la desavarsire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilitatilor firii omenesti, fiindca firea este limitata.

Desavarsirea nu se realizeaza decat in Dumnezeu si este darul Duhului Sfant. Asceza ca atare nu devine niciodata un scop in sine; ea nu este decat un mijloc, necesar si potrivit pentru cei ce se lupta; prin asceza se manifesta libertatea noastra ce consimte la primirea acestui dar.

Posturile, infranarile, privegherile, viata aspra, saracia inteleasa ca “neagonisire”, ca absenta dorintei de a avea; ascultarea, ca biruinta asupra vointei noastre; viata pustniceasca, ca o cautare a isihiei; fecioria, ca biruinta asupra miscarilor “nerationale” ale trupului; smerenia si indelunga rabdare, ca manifestare a dragostei – acestea toate constituie asceza rationala si libera a crestinilor. Dar, atata vreme cat lucrarea harului lipseste, cat Dumnezeu nu vine sa pecetluiasca aceste eforturi ascetice, ele raman o lucrare omeneasca si deci, supuse stricaciunii.

Fara indoiala, asceza crestina e altceva decat un simplu exercitiu de vointa. Este o cautare a vietii in Dumnezeu si o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate in eficacitatea conlucrarii dintre Dumnezeu si om si vede in aceasta conlucrare, sensul progresului vietii duhovnicesti. De aceea, in ceea ce priveste asceza practica, totul consta in realizarea armoniei dintre vointa si viata noastra, pe de o parte, si vointa si viata Dumnezeului si Mantuitorului nostru, de cealalta parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugaciunea si, de aceea, ea constituie “varful tuturor lucrarilor ascetice”.

Cateva reflectii asupra monahismului.

Dupa cea de a 133-a Novela a lui Iustinian: “viata monahala este ceva sfant”, asceza nu este un sistem de simple reguli morale, ci nevointe care aduc harisme si daruri oricarei vieti crestine, precizeaza Sf. Chiril al Ierusalimului; Sf. Vasile cel Mare in Regulile sale, ii compara pe calugari cu “silitorii” din Evanghelie care “iau Împaratia” exprimand astfel maximalismul starii crestine.

1. Cel ce raspunde chemarii evanghelice la desavarsire se face egal cu Apostolii, precizeaza Sf. Simeon; el poate, ca Sf. Ioan Evanghelistul, sa se intoarca la oameni si sa le vesteasca ceea ce a vazut in Dumnezeu. El poate si trebuie sa o faca. Chiar nu poate face altfel. Un calugar este un martor prin excelenta al celor de pe urma, un Apostol al desavarsirii evanghelice.
2. Sf. Ioan Scararul arata mereu ca specificul unui calugar consta in dragostea neobosita pentru Dumnezeu, Care trebuie iubit asa cum o iubeste un logodnic pe logodnica lui. Dupa ucenicii lui, el insusi „inflacarat de iubire divina, nu era decat rugaciune neintrerupta, iubire negraita pentru Dumnezeu”. Totodata, adevaratul monahism nu conduce niciodata la izolare, caci misiunea lui, dupa Sf. Maxim Marturisitorul, nu este doar unirea omului cu Sfanta Treime, ci si de a manifesta adevarul Sfintei Treimi in om, printre oameni.
3. Viata monahala se justifica astfel in intregime prin setea de Dumnezeu. Daca am voi sa o definim, am putea spune ca ea este preaplinul doririi, al insetarii dupa Dumnezeu. De aceea, mai inainte de orice, smerenia este puterea care situeaza axa vietii noastre in Dumnezeu si distruge din temelie resentimentele si egocentrismul.

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11-28,29)